Este binecunoscut faptul că orice afecțiune cronică are o importantă componentă psihologică asupra pacientului dar și a celor din jur. De cele mai multe ori, copiii cu diabet zaharat sunt imaginea unui impact emoțional mai puternic comparativ cu alte patologii cronice. A fi diagnosticat cu diabet de la o vârstă tânără reprezintă un pas mare spre maturizare, conștientizare și implicare majoră în adaptarea și modelarea rutinei zilnice în funcție de anumite aspecte. Mai exact, augmentarea unor comportamente noi stilului de viață deja încărcat al unui copil sau adolescent poate presupune suprasolicitare. Verificarea nivelurilor glicemice, grija asupra aportului alimentar și administrarea insulinei zilnice poate fi un sentiment copleșitor. Pot exista perioade când apariția unei discrepanțe între toate aceste eforturi conduc către o descurajare și influențare negativă a copilului, dar și a părinților. Din aceste considerente, relația copil-părinte poate avea de suferit, rezultând repercusiuni emoționale cu impact semnificativ.
În general, atitudinea părinților în momentul in care află că au un copil “aparte”, care va necesita o atenție deosebită pe tot parcursul vieții trece printr-o succesiune de etape. Prima etapă o constituie negarea. Părinții nu vor să admită sub nici o formă existența patologiei și că, însuși copilul lor, este „victima”. La început, chiar dacă reușesc să înțeleagă explicația medicală coerentă, nu vor admite tratamentul standard cu insulină, tratament de o importanță vitală în diabetul zaharat de tip 1, căutând astfel diverse alternative, precum homeopatia, terapia pe bază de plante sau un tratament științifico-fantastic. Procesul de convingere poate fi destul de dificil și solicitant, implicand prezența unui psiholog, care poate analiza stările comportamental-cognitive ale persoanelor în cauză și poate oferi suport de specialitate familiei. Studiile au arătat că o aderență crescută la tratament, un control glicemic bun, dar și o schimbare a percepției asupra bolii atât a copiilor cât și a părinților include apelarea și consilierea psihologică.
Următoarea etapă este reprezentată de șocul acceptării și înțelegerea bolii. Emoțiile și sentimentele cu care se confruntă părinții pot fi conturate sub înfățișarea unui amalgam de durere, furie, autoînvinovățire, izolare. Majoritatea trăiesc viața în paralel cu cea a copiilor lor, prin prisma implicării directe asupra obiceiurilor zilnice (monitorizarea nivelului glicemic, injectarea corectă a insulinei, pregătirea meselor conform unui program alimentar specializat și personalizat). Motivația pentru gestionarea corectă și stabilirea obiectivelor pe o perioadă îndelungată de timp în ceea ce constă această patologie cronică poate oscila. În diferite momente ale acestei călătorii, motivația oamenilor de a menține nivelurile glicemice în intervalul țintă poate crește sau descrește. În perioadele de cădere, un grad amplificat de vulnerabilitate aparține părinților care provin din medii defavorizate, care nu au un loc de muncă sau cei care au un job destul de obositor, părinți care au în grijă și alți membrii ai familiei cu patologii cornice. De asemenea, aceștia sunt cei care clachează cel mai repede și renunță treptat la respectarea în totalitate a indicațiilor privind gestionarea corectă a diabetului zaharat.
Un alt aspect de luat în calcul ar fi epuizarea, care a fost încadrată ca o manifestare emoțională frecvent întânită în zilele noastre la pacientul diagnosticat cu diabet zaharat. Secundar acesteia, mulți pacienți renunță la îndeplinirea sarcinilor și monitorizarea adecvată, dar și atingerea obiectivelor stabilite inițial. Anxietatea și depresia constituie, de cele mai multe ori, consecința suprasolicitării și lipsa motivației care iau naștere de-a lungul timpului la această categorie de pacienți. În principiu, anxietatea devine realmente o problemă când apare în contexte neadecvate și ,,nu mai pleacă” , când este disproporționată în raport cu situația și se cronicizează. Așa-numitul burnout la care pot ajunge în mod inevitabil unul sau ambii părinții, datorită presiunii pe care o pun ei înșiși asupra lor, dar și a presiunii din partea societății, sau a presiunii împărțite cu profesorii (în momentul în care copiii merg la școală) reprezintă un pericol asupra întregii familii. Există trei criterii prin care putem delimita anxietatea adaptativă de cea patologică: intensitate, durată și frecvență. Studiile arată că simptomele asociate anxietății și depresiei sunt mai frecvente în rândul copiilor diagnosticați la o vârstă mai mică comparativ cu adulții. Existența unei interferări a controlului glicemic din aceste cauze poate avea un impact negativ asupra funcționării întregii familii.
Încadrarea într-un anumit tipar de comportament (spre exemplu evitarea unei situații, afectarea parcursului școlar, adoptarea unei atitudini parentale exagerate) pot determina controverse între membrii familiei. Copilul poate considera acest diagnostic o povară emoțională la început, se poate obișnui cu adoptarea unui nou stil de viață, sau poate să nu își accepte condiția.
Identificarea reală a emoțiilor cu care se confruntă copilul face parte din complexitatea conduitei terapeutice. Cu toate acestea, dezvoltarea emoțiilor disfuncționale negative se concretizează într-o mai mare măsură la nivel parental. De asemenea, părintelui îi poate fi asociat sentimentul de vinovăție atunci când aducem în discuție un dezechilibru accentuat glicemic, sau când copilul prezintă episoade dese de hipoglicemie. Instalarea fricii legate de dezvoltarea în timp a complicațiilor cronice ale diabetului zaharat constituie un alt aspect important. În acest context, comportamentul ocrotitor al părintelui dus la extrem poate influența în viitor capacitatea actualului copil, viitor adult, de a lua de unul singur decizii, necesitând confirmare secundar acțiunilor sale. La polul opus, sunt părinții total indiferenți, care nu vor să își îngrijească corect copiii, nu vor sau nu au resursele necesare crezând că această patologie poate trece de la sine. Ei reprezintă un adevărat pericol în creșterea și dezvoltarea normală a acestor copii. În aceste situații, educația medicală și sprijinul autorităților reprezintă modalități optime în dezvoltarea fizică și cognitive a copilului diabetic.
Anterior a fost stabilită posibilitatea apariției modificărilor comportamentale psiho-emoționale, însă ar trebui să ne facem griji și cu privire la apariția unor tulburări de alimentație la copilul cu diabet zaharat. Din nefericire, tulburările de alimentație nu sunt întocmai neobișnuite în societate, iar un număr tot mai mare de tineri sunt îngrijorați de greutatea lor. În special adolescenții cu diabet zaharat aparțin categoriei de vulnerabilitate în ceea ce constă greutatea corporală și aspectul fizic. Acest aspect poate conduce către un risc mai mare de tulburări de imagine corporală și tulburări de alimentație. Restricționarea aportului de alimente, creșterea exercițiilor fizice și gestionarea greutății în mod obsesiv poate constitui una dintre modalitățile prin care această tipologie de pacienți își diminuează gradul de anxietate, însă cu consecințe grave, sau poate chiar fatele (hipoglicemia și coma hipoglicemică). Cea din urmă afecțiune menționată reprezintă una dintre cele mai grave efecte adverse ale insulinoterapiei, iar semnele asociate acesteia sunt extrem de neplăcute. Teama de a trece încă o dată prin astfel de condiții patologice determină pacientul cu diabet zaharat la un aport caloric crescut ceea ce va conduce spre un surplus ponderal, motiv pentru care prezența acestui cerc viicios constituie încă un argument pentru contorsionarea imaginii corporale.
Diabetul zahart de tip 1 afectează mai frecvent tinerii, punând în același timp presiune și asupra familiei, care în majoritatea cazurilor percep momentul diagnosticării un eveniment dramatic, tocmai din cauza constrângerilor exterioare și insuficiența informației medicale. Singurele modalități prin care pacienții pot trece învingători sunt răbdarea și perseverența gestionării corecte a diabetului. Relația medic-pacient, apelarea unui psiholog și sprijinul inevitabil din partea familiei reunesc aceste calitați și motivează copilul către urmărirea etapelor optime monitorizării.
Articol realizat în colaborare cu Dr. Asofronei Lorena, medic rezident Specialitatea Pediatrie
