Fiecare dintre noi are în istoricul propriei vieți un drum aparent bine stabilit, dar la care, o oarecare contribuție o are și omul, care împreună cu Divinitatea formează un complex măiestuos de făuritori ai destinului. Astfel se explică și parcursul meu presărat cu greutăți, dar învăluit în reușite remarcabile, de la un diafan prunc la un bun alecsandrist și mai apoi la un medicinist pasionat.
2009. Zâmbete inocente. Jocuri interminabile. Strălucire. Bucurie. Copilărie. Clasa a 4-a. Era perioada în care, pentru prima dată, trebuia să iau o decizie importantă pentru al meu viitor. Da, deja știam la ce liceu îmi doream a ajunge, știam ce aveam să învăț și știam că aveam să reușesc. Cu toate acestea, învățătoarea mă descurajase. De ce? Pentru că nu mă remarcase, probabil. Nu ieșeam în evidență, fiind un copil timid, care prefera să își vadă singur de propriile abilități, fără să se afirme în fața cuiva. Sfatul pe care l-am primit la acea vreme de la persoana care trebuia să fie îndrumătorul a douăzeci și ceva de copilași speriați a fost să nu dau la Liceul Teoretic “Vasile Alecsandri” pentru că n-o să fac față. Și am dat. Am luat examenul de admitere cu note remarcabile și drumul meu alecsandrist începuse glorios.
Vorbele primite atunci nu făcuseră decât să mă motiveze și mai tare și să mă formeze ca om. Din fetița timidă care nu voia să se afirme și care nu inspira încredere, am ajuns eleva silitoare care participa la diverse olimpiade și de la care profesorii aveau așteptări mari. După 4 ani în care m-am simțit ca într-o a doua casă, am decis ca liceul la care voi învăța să fie tot Vasile Alecsandri. Toti anii de liceu au fost plini de peripeții, de emoții, de prietenii, de fluturași în stomac, de tabere, de activități și proiecte duse cu succes la capăt, de note care conturau atingerea perfecțiunii și de premii care începuseră la etape locale și județene și care au ajuns pana la etape naționale. Timpul trecuse imperceptibil datorită sinergiei frumos conturate dintre a fi și a reuși, iar ultimul hop al vieții de elev se apropia cu pași imposibil de întors. O festivitate plină de fiori și de flori ca șef de promoție, cu un discurs pe tema unui puzzle al vieții și cu parinți vizibil emoționați a lăsat loc unui examen al maturității la care am confirmat că pot și că termin acest ciclu admirabil al vieții ca un real părtinitor al studiului de calitate. Prodigioasa mea pregătire și reușitele infinite pe care le-am trăit în cadru alecsandrist au fost, de asemenea, rezultatul unor oameni dedicați, profesioniști, empatici, oameni cu un har considerabil și care nu au încetat nicio clipă să creadă în mine: cadrele didactice. Aceștia au făcut parte din povestea mea, schițând o avalanșă de zâmbete, de satisfacție și de împlinire fără sfârșit. Și totuși, cum am ales să mă transform dintr-un iscusit alecsandrist într-un dedicat medicinist? Simplu: am simțit. Tangențele cu lumea medicală au fost aproape inexistente în a mea copilărie, iar dorința de a intra în acest univers nu a fost o banală afirmație pe care majoritatea tinerilor din ziua de azi o expun: Vreau să devin medic pentru a salva oameni. Fiecare ființă care dorește a transcede pe teren medical visează să salveze. E normal. Eu însă am simțit. Am simțit că acolo mi-e locul și că asta trebuie să fac. Clișeic sau nu, Divinitatea m-a îndrumat spre acest drum. De ce cred asta? Simplu. Pe când puteam să-mi număr anii pe degete, am mers la un cunoscut preot ce slujea la Mănăstirea Caraiman. Binecunoscutul părinte pentru al său har mi-a oferit o cărticică de rugăciuni pentru copii, zicându-mi să o pun sub pernă în fiecare seară până când ajung la facultate pentru că voi deveni medic. Și așa a fost. De asemenea, în clasa a 12-a, profesorii ne întrebau pe fiecare ce avem de gând a face după terminarea liceului pentru a ne ajuta și a ne orienta profesional în funcție de propriile abilități, dorințe, aspirații. Eu nu spusesem nimănui la ce visam pentru că nici măcar nu mă gândeam ca voi da în anul respectiv la medicina, axându-mă strict pe bac. Cu toate acestea, câțiva dintre profesorii mei, de fiecare dată când ajungeau la mine, nu mă întrebau ca pe ceilalți colegi ce vreau să devin, ci veneau cu surprinzatoarele cuvinte: Smaranda, tu parca ai zis că vrei să dai la medicină, nu? Nu. Nu am zis niciodată asta, nici măcar eu nu știam ce are să urmeze în acel an. Intrată fiind în universul specializarii Limbi moderne aplicate din cadrul Facultății de Litere, aveam în minte să mă pregătesc un an pentru a intra la medicină mai târziu. Dar a fost să fie altfel. Cum? Inimaginabil. După marele examen al maturității academice, mai rămăsesera aproximativ 10 zile. Eram împăcată cu ideea că nu e anul meu în ceea ce privește medicina. Dar totuși a fost. Cum? Unul dintre oamenii dragi mie, și anume profesoara mea de germana care mi-a fost mai mult decât îndrumator în ale limbii lui Goethe din clasa 5-a până în ultimul an de liceu, mi-a propus o provocare: să dau la medicină pentru că ea considera că sunt capabilă să iau. Și dacă, prin absurd, nu aș lua, mi-ar plăti ea taxa de admitere. Dacă iau, fac cinste cu o cafea. Eu, un copil temător, dar oximoronic și sigur în același timp de visurile mele, o consideram mai mult o joacă, știind că pentru a intra la o Universitate de un renume înfiorător de mare e nevoie de multă pregătire. Eu nu aveam nici măcar o oră de astfel de pregătire. Cu toate acestea, părinții m-au susținut, mi-au cumpărat toate cele necesare pentru admitere, iar eu m-am apucat serios să învăț cât de mult pot. Singura mea preocupare în cele 10 zile rămase era maratonul de biologie și fizică. Unii probabil credeau că ceea ce aveam de gând a face e o himeră, o nebunie adolescentină. Probabil asta și era. Dar am reușit. Ceea ce părea irealizabil pentru mulți, s-a transformat în realitate pentru mine. Am dat tot ce am putut, m-am concentrat la capacitate maximă, iar Mâna Divină a fost, ca întotdeauna, alături de mine. Și am intrat. Am intrat la Medicină. Așa a fost să fie. Nu am avut nevoie de amânările pe care mi le pusesem în gând, nu a fost nevoie să pierd un an pentru a-mi îndeplini visul. Pur și simplu a fost să fie.
De la alecsandrist…la medicinist. De ce? De ce v-am răpit pentru câteva minute atenția spre a-mi citi cuvintele? Din două mari motive: în primul rând pentru că Liceul Teoretic ( acum Colegiu Național) „Vasile Alecsandri” mi-a deschis numeroase porți către succes, m-a format ca om, m-a format ca elev și viitor student, m-a susținut necondiționat și mi-a fost ca o a doua casă, iar pentru asta îmi va rămâne etern în suflet. În al doilea rând, vreau să le transmit mai micilor cititori ( dar mai ales actualilor alecsandriști) care au mari vise și se tem că nu vor reuși, că dacă își doresc ceva cu adevărat și dacă sunt făcuți pentru acel lucru, vor izbândi. Oricâte piedici ar întâmpina, oricâte vorbe negative din partea celorlalți ar audia și oricât de lung ar fi drumul către reușită, nimic nu este imposibil. Pentru că dictonul bine cunoscut a lui Walt Disney nu minte: If you can dream it, you can do it.
Articol realizat de Tabarcea Smaranda Iuliana, studentă anul IV, UMF IAȘI
Ești student la medicină generală sau altă ramură medical? Iubești arta și ai idei? Nu uita! Te poți exprima liber prin oportunitatea de a trimite un articol la dbdennutrition@gmail.com sau denisa.bostina@yahoo.com.
Fii motivația pentru generațiile tinere!
