Testarea pentru diabetul de tip 2 nu începe doar când apar simptomele. Pentru adulții fără semne evidente, adică în cazul persoanelor asimptomatice evaluarea este indicată când există exces ponderal sau obezitate, indicate printr-un index de masă corporală ≥25 kg/m²) împreună cu unul ori mai mulți factori de risc. În această categorie intră rudele de gradul întâi cunoscute cu diabet zaharat, apartenența la grupuri etnice cu risc crescut, istoricul de boli cardiovasculare, hipertensiunea arterială sau tratamentul antihipertensiv, profilul lipidic nefavorabil (colesterol HDL <35 mg/dl și/sau trigliceride >250 mg/dl), sedentarismul, sindromul ovarelor micropolichistice tot mai frecvent întâlnit în rândul femeilor de vârstă fertilă, dar și alte condiții clinice asociate cu insulinorezistența. Persoanele care se regăsesc în aceste situații ar trebui să fie testate imediat fără a aștepta apariția unor probleme evidente.
Există și un prag de vârstă care nu ar trebui ignorat. Pentru toți ceilalți adulți, în absența altor semnale, testarea începe la 45 de ani. Dacă rezultatele sunt în limite normale, frecvența recomandată este o repetare la fiecare 3 ani, cu posibilitatea de a scurta intervalul în funcție de rezultatul inițial și de dinamica factorilor de risc.
Anumite medicamente pot ridica suplimentar riscul și cer o atenție aparte. Glucocorticoizii, diureticele tiazidice, terapiile utilizate în infecția cu HIV și unele antipsihotice atipice sunt exemple pentru care e rezonabil să se măsoare glicemia înainte de inițiere, apoi la 3–6 luni după începerea sau schimbarea schemei terapeutice, și ulterior anual dacă se continuă tratamentul. În astfel de contexte, monitorizarea nu este opțională, ci parte integrantă a îngrijirii.
Prediabetul reprezintă o altă situație în care testarea nu se amână. Persoanele cu alterarea glicemiei a jeun, scăderea toleranței la glucoză sau o valoare a HbA1c cuprinsă între 5,7% și 6,4% ar trebui retestate anual. La polul celălalt, femeile cu antecedente de diabet gestațional au nevoie de o strategie pe termen lung: cel puțin o evaluare la fiecare 3 ani pe tot parcursul vieții, deoarece riscul nu dispare odată cu încheierea sarcinii.
Capitolul copiilor și adolescenților necesită un filtru aparte. La cei fără simptome, dar cu risc, testarea se transformă în screening activ și începe la vârsta de 10 ani sau odată cu pubertatea, oricare survine mai devreme. Criteriile includ exces ponderal sau obezitate (peste percentila 85, respectiv peste percentila 95 pentru vârstă și sex) asociate cu cel puțin un factor de risc: istoric matern de diabet ori de diabet gestațional în sarcina respectivă, rude de gradul întâi sau doi cu diabet de tip 2, apartenența la grupuri etnice cu prevalență crescută, semne de insulinorezistență sau condiții asociate (acanthosis nigricans, hipertensiune, dislipidemie, sindrom de ovar polichistic), precum și greutate mică la naștere raportat la vârsta gestațională. Dacă rezultatele sunt normale, repetarea se recomandă la fiecare 3 ani, mai des dacă indicele de masă corporală este în creștere.
Stabilirea diagnosticului se face pe baza acelorași criterii utilizate la adulți. Măsurarea glicemiei a jeun și la două ore în cadrul testului de toleranță la glucoză rămâne reperul, cu mențiunea că testul oral cu glucoză este preferat atunci când e nevoie de o evaluare clară a toleranței. HbA1c este de preferat folosită în screening și diagnostic. În prezența simptomelor sugestive pentru debutul acut al bolii, se adaugă și criteriul clinic.
Sarcina are propriile repere, pentru că impactul hiperglicemiei depășește starea mamei și atinge direct rezultatele neonatale. La prima vizită prenatală se aplică aceleași metode standard de diagnostic pentru a identifica un posibil diabet preexistent. În primul trimestru se clarifică dacă este vorba de diabet manifest sau de absența acestuia, iar ulterior testarea pentru diabetul din sarcină este recomandată la femeile cu factori de risc. Diagnosticul de diabet gestațional se bazează pe dovezi care arată legătura dintre glicemia maternă și riscurile fetale și materne. În practică, se utilizează fie o strategie într-o singură etapă, cu test de toleranță la glucoză de 75 g, fie o strategie în două etape, cu test de provocare de 50 g urmat, la cele cu rezultat pozitiv, de un test diagnostic cu 100 g glucoză. Nu există încă un consens definitiv asupra celei mai bune abordări, însă fereastra optimă de testare rămâne săptămânile 24–28 de sarcină.
Pentru strategia într-o singură etapă, pragurile sunt clar definite: glicemia bazală ≥92 mg/dl, valoarea la o oră ≥180 mg/dl sau la două ore ≥153 mg/dl confirmă diagnosticul atunci când unul ori mai multe dintre aceste criterii sunt atinse. Aceste cifre dau măsura unei realități clinice simple: momentul testării nu trebuie amânat când contextul biologic sau terapeutic o cere.
În toate aceste situații, mesajul este unul coerent: testarea se face din timp la cei cu risc, se repetă la intervale previzibile când rezultatele sunt normale și se intensifică atunci când apar factori suplimentari: de la tratamente care pot duce la modificări ale valorilor glicemice, la antecedente obstetricale relevante sau la creșterea accelerată a greutății în copilărie și adolescență. Astfel, diagnosticul nu surprinde, ci confirmă o vigilență clinică asumată.
