Multă vreme, țesutul adipos a fost considerat doar un „depozit inert” de grăsime, un loc în care corpul își păstra surplusul energetic pentru perioade grele, de foamete, situații care, în prezent și viitorul apropiat, nu impun acest mecanism, din fericire. Astăzi, știm că această viziune era incompletă. Țesutul adipos este capabil să secrete o gamă variată de substanțe numite adipokine, care influențează nu doar metabolismul energetic, ci și inflamația, imunitatea și, poate cel mai notabil, apetitul.
Una dintre cele mai importante dintre aceste molecule este leptina, al cărei nume provine din termenul grecesc „leptos” (subțire, slab). Nivelul leptinei din sânge reflectă cantitatea de țesut adipos: cu cât rezervele de grăsime sunt mai mari, cu atât secreția de leptină este mai ridicată. Leptina transmite informații către hipotalamus, zona din creier responsabilă cu reglarea apetitului și a echilibrului energetic. Într-un organism sănătos, atunci când depozitele adipoase/de grăsime cresc, leptina „semnalizează” creierului că există suficientă energie stocată, ceea ce determină scăderea apetitului și creșterea consumului energetic. Practic, leptina este „vocea” care îi spune corpului nostru când să se oprească din mâncat.
Atunci de ce acumulăm kilograme în plus dacă există suficientă leptină și de ce acest mecanism nu pune stop pe cântar în cazul persoanelor cu obezitate? În obezitate, deși nivelurile de leptină sunt ridicate, hipotalamusul devine rezistent la efectele sale, fenomen numit rezistență la leptină. Creierul se comportă ca și cum ar fi lipsit de energie, stimulând foamea și reducând cheltuiala energetică, ceea ce favorizează menținerea sau chiar creșterea în greutate. Un aspect fascinant este că rezistența la leptină deține mecanisme comune cu rezistența la insulină, o altă problemă majoră în excesul ponderal și diabetul zaharat de tip 2. Una dintre cauzele comune este lipotoxicitatea, acumularea de lipide toxice în organe și țesuturi care, în mod normal, nu sunt destinate stocării grăsimii (precum ficatul, pancreasul sau mușchii). Această supraîncărcare lipidică interferează cu semnalizarea normală a hormonilor, contribuind atât la rezistența la insulină, cât și la rezistența la leptină.
Leptina este mult mai mult decât un simplu hormon al sațietății. Ea este un regulator central al balanței energetice. Diferențele în sensibilitatea organismului la leptină explică de ce unii oameni se îngrașă mai repede și mai ușor decât alții, chiar în condiții similare de aport caloric. Înțelegerea modului în care leptina și rezistența la leptină funcționează ne arată de ce simplul îndemn «mănâncă mai puțin, mișcă-te mai mult» NU este eficient. Însă, într-un articol viitor, vom aprofunda conceptul de lipotoxicitate și impactul său asupra sănătății metabolice.
